6 iunie 1999
...pe muzica lui Florin Stefan
Copilul privea trecerea norilor. Il privea pe Dumnezeu: era vant, era ploaie; erau lacrimi in aer; erau, de fapt, visele ce pluteau si….el dormea.
Ochii sai priveau sfiosi lumea noua ce i se dezvaluia: era lumea culorilor. Era rosu, era verde, era albastru.
Verdele, mai vioi, cum e si viata, il ademenea cu dealurile line si suave ale curcubeului. Rosu, timid si tentant, ii zambea cu candoare si ii soptea: “Vino! Ia-ma! Sunt rosu – rosu e tot” (rosu e foc, e patima, e viata, e dragoste, e moarte, e furie, e placere, e sange, e vis). Si pe urma albastru – dur is rece, il privea cu ochii sai sticlosi si impasibili; era albastru, era cer, era aer si era neant.
Copilul, nauc, nu stia ce drum, ce vis, ce naluca sa aleaga. Patrunse unde nimeni nu ajunsese vreodata, si iata ca lui i se dezvaluia, singura, lumea aceea si chiar putea sa aleaga; alese rosu.
Florile sunt rosu, macii sunt rosu. Rosu e fragil, e reverie, e pur, e puf, e puf de papadie. Papadia e galbena, iar galben e viata cruda. Ce poate rani mai rau ca galbenul? Nimic.
Viata e galbena, e rosie, dar e si alba. Alibii sunt inorogii. Acestia vin plutind spre tine, copile, si iti dau ce au mai scump: puritatea lor. Sunt unici, sunt albi, sunt puri, iar acum si tu esti ca ei.
Copilul privea in sus si tacea. Era adevarat? Era un vis?
Un strigat surd si mut se auzea din lumea de dincolo; era strigatul inorogului.
Copilul deveni copil
